miercuri, 10 martie 2010

SUFLET


Timpul e atat de relativ ca si realitatea in care traim....Putem sa percepem realitatea cu toate simturile cu care am fost inzestrati,aud,vaz,simt tactil,gust,miros...toate parti fizice ale ei si astfel o putem controla in marea majoritate.Timpul in schimb face parte din cealalta categorie.Oare putem sa il simtim cu sufletul?Avem oare suflet?Am citit recent ultima carte semnata Dan Brown,bestseller ca si celelalte,"The Lost Symbol" dar nu actiunea mi-a ramas intiparita in minte,ci o parte minuscula,o idee...si anume demonstratia sufletului ca materie in lumea reala.Cum?Un om pe moarte pus intr-o capsula care cantarea pana la o unitate de masura incredibil de mica,si a carui greutate,la cateva secunde dupa moarte,atunci cand sufletul paraseste corpul,scadea cu o fractiune de gram. Sufletul exista! Pragmatismul nu ne permite sa credem ceea ce nu putem vedea,auzi,simti,gusta sau mirosi,in concluzie,omul,ca fiinta dominatoare a acestei planete isi pune baza doar in ceea ce simte fizic:materie si atat.Din moment ce totul trebuie sa aiba un opus,pt ca e demostrat ca in lumea vie totul se bazeaza pe contrarii,si materia are la randul ei antimateria,un alt subiect dezbatut intr-o carte a aceluiasi autor,si anume, "Angels and Demons".Atat de multe subiecte care par sa ajute stiinta,apartinand ei,si care il acelasi timp, confirma crezurile religioase.Evolutia omenirii,de neoprit,continua sa apropie stiinta si religia,care odata erau la poli opusi,inamici de nedisputat.Emotiile noastre reale,la randul lor explicate de stiinta ca niste reactii chimice in organism,trebuie sa porneasca de undeva.Poate ca nu reactiile chimice provoaca emotiile,si prin acele reactii ajungem sa le simtim.Spre exemplu hormonul fericirii,serotonina,sau altul,adrenalina,sunt declansate de elemente fizice din jurul nostru,dar daca totul se petrece in creierul uman,parerea mea e ca trebuie sa fie si acesta ajutat de un copilot,constiinta,care pentu mine se defineste prin suflet.Sufletul se presupune ca ne defineste la nivelul personalitatii,buni sau rai...oare constiinta nu face oare acelasi lucru? Un om fara constiinta se numeste psihopat. Desi acest cuvant a capatat o alta amploare,negativa,un psihopat nu este prin definitie rau.Un om fara constiinta este un psihopat.Adica nu simte nimic la nivel mental,nu simte regrete,remuscari,bucurie,nici un fel de emotie.Poate invata diferenta intre bine si rau,din punct de vedere logic,dar nu o poate intelege.Nu poate face conexiuni emotionale cu alte persoane,nu poate iubi sau uri.Nu putem spune oare ca este un om fara suflet?

marți, 2 martie 2010

As vrea sa zbor,din raze de lumina,sa strang in pumn dorinta ce naste vise in inima mea.As vrea sa ma poti vedea,cum plange sufletul in mine de dor,cand si-a pierdut si ultima speranta.Astept si astept si asteptarea ma apasa cand stiu ca totul-i in zadar.Sa stiu ca tu nu vei simti niciodata ceea ce simt doar eu.Sa stiu ca vei ramane vesnic departe,de neatins si tot sa sper.Sa te iubesc? Iubesc cum nu se poate.Fara ratiune,logica sau timp real.Iubesc fantoma ta neclara si imi repet mereu ca nu se poate altfel...pentru ca-nsemni mai mult decat vei stii vreodata!

luni, 1 martie 2010

Broken...


Am atat de multe vise si sperante incat le pierd de multe ori sirul.Vise mari sau mici,vise pe care le simt zi de zi inflorind,de la un boboc inmugurit si pana la floarea superba care de multe ori se ofileste intr-o secunda.Sperante pe care le incerc singura,amagindu-ma fara sens in iluzia zambetelor permanente pe care le afisez,care ma reprezinta,dar pe care eu nu le simt cu adevarat in interior.Da!Ma amagesc singura de dragul unor povesti cu zane si uneori parca incep sa ma satur sa visez numai neimpliniri.Din marea de vise ce se scalda in valuri imense in mintea si imagitatia mea,te-ai ridicat tu,sa pui stapanire pe toata apa din jur,ca un Poseidon din mitologia antica,stapan al oceanului.Tu,sa imi acaparezi intreaga fiinta cu iubire ce nu se va implini,ca un mar plin de flori dar care niciodata nu va da roade.Te simt mai aproape ca pe nimeni altul si nu te pot atinge,oricat de mult imi intind mainile.Ma dor buzele din lipsa unor saruturi pe care nu le-am avut niciodata si pe care uneori am senzatia ca le simt,cu ochii inchisi,traind intr-o lume ireala unde pot sa te tin in brate si sa uit de mine.Pentru ca ma pierd de realitate si pierd sirul clipelor ce se scurg fara incetare pe langa mine,uitandu-ma intr-un moment inghetat in timp,cu imaginea ta difuza intiparita adanc in inima mea.Simt cum tipa sufletul in mine,un "te iubesc" ce nu a fost si nu va fii sa fie,cuvinte ce nu vor mai parasi buzele mele pentru nimeni altul,cuvinte ce nu vor mai fii rostite niciodata de mine daca nu vor fii pentru tine! De ce te iubesc in ciuda imposibilitatii reale? Nici nu conteaza,nu mi-as dori nicicand sa fie altfel,sa mor sufocata de durere cu "te iubesc" pe buze...ai fii Romeo pentru mine,cand imi promit solemn sa te iubesc pana la moarte,si mai degraba mi-as da viata decat sa iesi din sufletul meu!