Eu sunt frunzele vestede pe ccare tu calci nepasator,nostalgia marii si roua diminetilor din flori.Eu sunt in fiecare pas al tau,exist,respir,traiesc fiecare clipa pe care tu o zidesti la malul marii,fara sa stii daca fiecare suflare a ta este si o adiere de vant.Chiar daca tu nu ma vezi,nu ma auzi,eu traiesc,exist,hranindu-ma cu fructele iubirii tale,ma luminez cu lumina ochilor tai si te urmaresc,pas cu pas,dupa zidurile noptii,pentru ca eu...eu...
Cum totul are un final,incerc sa il ating.Tu ramai ceea ce esti:un vis frumos cu acelasi sens,pe un drum ce duce spre iubire,dar care nu ajunge niciodata la capat.
joi, 9 octombrie 2008
povesti cu zane...
"Fiinta care traieste marea iubire,trece printre oameni ca o naluca posedata de viata cea noua care pulseaza in ea.Marea dragoste inseamna prezenta continua,un dialog al sufletelor care se gasesc intr-o suprema imbratisare,indragostitii duc cu ei o parcela de divinitate.
Marea iubire,iubirea,inseamna contemplatie,adica contopirea cu toate fibrele sufletului tau pe care il simti palpitand in tine ca o pasare maiastra ranita de valtoarea vietii.Iti prind sufletul in mana si il incalzesc cu dragostea mea...
Oglinzile sufletului tau mi-au prins sufletul si-l proiecteaza in intreaga fiinta.Nu Dumnezeu i-a daruit frumusetea omului,ci el singur a inventat-o,a creat-o.Numele ei e seducator si poetic.Ea este speranta omenirii,virtutea nascuta de oameni in pofida naturii,nascuta din disperarea si singuratatea in care oamenii au fost aruncati de ingeri si demoni.Ea este lumina unei noptatice luni inchipuite,cantecul sirenelor care nu se vad la suprafata marii.
Dragostea adevarata e frumoasa,vesela.Ea nu se ascunde de ochii semenilor sai,e plina de speranta.Ea inseamna frumusete si daruire,iti da puteri nebanuite,te face mai bun,mai curajos,de neinvins...si asta pentru ca dragostea nu poate fii invinsa niciodata"
Cred ca avem nevoie si de vise in lumea asta pragmatica.
Visam la basme...povesti de adormit copiii...
Marea iubire,iubirea,inseamna contemplatie,adica contopirea cu toate fibrele sufletului tau pe care il simti palpitand in tine ca o pasare maiastra ranita de valtoarea vietii.Iti prind sufletul in mana si il incalzesc cu dragostea mea...
Oglinzile sufletului tau mi-au prins sufletul si-l proiecteaza in intreaga fiinta.Nu Dumnezeu i-a daruit frumusetea omului,ci el singur a inventat-o,a creat-o.Numele ei e seducator si poetic.Ea este speranta omenirii,virtutea nascuta de oameni in pofida naturii,nascuta din disperarea si singuratatea in care oamenii au fost aruncati de ingeri si demoni.Ea este lumina unei noptatice luni inchipuite,cantecul sirenelor care nu se vad la suprafata marii.
Dragostea adevarata e frumoasa,vesela.Ea nu se ascunde de ochii semenilor sai,e plina de speranta.Ea inseamna frumusete si daruire,iti da puteri nebanuite,te face mai bun,mai curajos,de neinvins...si asta pentru ca dragostea nu poate fii invinsa niciodata"
Cred ca avem nevoie si de vise in lumea asta pragmatica.
Visam la basme...povesti de adormit copiii...
miercuri, 8 octombrie 2008
Iubind...
Ma gandesc la iubire acum...Oare chiar stim sa iubim?E ciudat,noi credem ca simtit dragoste,e un sentiment inaltator la prezent,care te face sa te simti fericit.Dar te orbeste in acelasi timp,nu mai poti fii rational,nu te mai gandesti la consecinte,nu poti sa analizezi un posibil viitor din punct de vedere obiectiv.Dar la urma urmei,viata insasi e subiectiva,pentru ca noi oamenii suntem subiectivi.Devine greu uneori,si apar incertitudini,ca si atunci cand intr-o relatie intervine distanta..."ochii care nu se vad se uita",poate ca e doar metaforic vorbind...Distanta nu te poate face sa uiti,dar probabil te ajuta sa devii putin mai obiectiv si sa poti gandi cu putin sange rece,realizand astfel cat de real e ceea ce simti...
Nu,nu cred ca stim sa iubim cu adevarat,e un sentiment prea inselator,iubirea e falsa insasi prin esenta.Dar ramane afectiunea pe care ajungi sa o porti cuiva,si care creste,si te face fericit la un moment dat,indiferent de cat dureaza.Pentru ca timpul isi lasa amprenta peste tot si toate atunci cand trece fara sa poata fii oprit,si daca totul imbatraneste,si deci se schimba din punct de vedere fizic,de ce nu ne-am schimba in acelasi mod si noi ca persoane,doar prin simpla trecere a timpului?Pentru ca ne schimbam,si daca ne schimbam gandim diferit,simtim diferit.E firesc sa fie asa...
Nu, nu iubim,dar ne indragostim.Poate la prima vedere,poate atunci cand ajungem sa cunoastem o persoana,poate ca ne indragostim de un gest,un zambet care "ne atinge" sufletul...
Si imi aduc aminte ce mi-a spus un prieten foarte drag mie,despre el insusi, ca e"mereu indragostit"..."vesnicul indragostit"...Oare nu suntem toti?
Nu,nu cred ca stim sa iubim cu adevarat,e un sentiment prea inselator,iubirea e falsa insasi prin esenta.Dar ramane afectiunea pe care ajungi sa o porti cuiva,si care creste,si te face fericit la un moment dat,indiferent de cat dureaza.Pentru ca timpul isi lasa amprenta peste tot si toate atunci cand trece fara sa poata fii oprit,si daca totul imbatraneste,si deci se schimba din punct de vedere fizic,de ce nu ne-am schimba in acelasi mod si noi ca persoane,doar prin simpla trecere a timpului?Pentru ca ne schimbam,si daca ne schimbam gandim diferit,simtim diferit.E firesc sa fie asa...
Nu, nu iubim,dar ne indragostim.Poate la prima vedere,poate atunci cand ajungem sa cunoastem o persoana,poate ca ne indragostim de un gest,un zambet care "ne atinge" sufletul...
Si imi aduc aminte ce mi-a spus un prieten foarte drag mie,despre el insusi, ca e"mereu indragostit"..."vesnicul indragostit"...Oare nu suntem toti?
luni, 6 octombrie 2008
din nou amintiri...
Stateam mai devreme la o tigara,singura,in bucatarie si ma cam plictiseam. Si am inceput sa imi aduc aminte de toti baietii,ca nu le pot zice barbati,care au trecut prin viata mea...sau mai degraba baietii care au lasat o amprenta asupra mea...si multe amintiri m-au facut sa zambesc,dar au fost si amintiri triste,sau chiar dureroase...pe care prefer sa nu mi le amintesc...
Dar amintirile frumoase ale copilariei sau mai bine spus ale adolescentei imi trezesc un sentiment de reverie,primul baiat care m-a sarutat,si imi revin emotiile traite atunci,cand nu stiam ce e sa fii indragostit,si simteam mai mult spaima primului sarut,atat de mediatizat intre noi,"fetele" la acea varsta frageda;la fel imi amintesc si cel mai incredibil sarut pe care l-am simtit,cand un baiat cu care nu aveam mari tangente,m-a surprins intr-un mod extrem de placut...Tin minte ca era pe un hol,in fata unei sali,decat noi doi,iar el s-a rezemat de zid,m-a tras de mana si m-a sarutat.Am simtit ca voi cadea jos din picioare...Nu o sa uit nici acel baiat dulce,care ma privea bland,si ma simteam protejata,pentru ca era mai matur pentru varsta lui,putin mai serios decat restul,si care mereu isi incepea sms-urile cu "Ce faci,pisicutzo?",alint care mi-a ajuns cel mai adanc in suflet si m-a facut sa-l indragesc,nu pot sa uit nici baiatul sigur pe el,care stia ce sa imi spuna si stia clar ce vrea,baiatul care nu stia sa accepte un refuz,sau baiatul care imi era in acelasi timp confident,cel mai bun prieten,cu care puteam sa vorbesc despre orice si care aproape ca stia cum si ce gandesc....sunt amintiri nemuritoare,adolescenta cu rebeliunea specifica,in care dragostea trecea de la o zi la alta,schimbadu-si centrul atentiei mereu si mereu...
Dar amintirile frumoase ale copilariei sau mai bine spus ale adolescentei imi trezesc un sentiment de reverie,primul baiat care m-a sarutat,si imi revin emotiile traite atunci,cand nu stiam ce e sa fii indragostit,si simteam mai mult spaima primului sarut,atat de mediatizat intre noi,"fetele" la acea varsta frageda;la fel imi amintesc si cel mai incredibil sarut pe care l-am simtit,cand un baiat cu care nu aveam mari tangente,m-a surprins intr-un mod extrem de placut...Tin minte ca era pe un hol,in fata unei sali,decat noi doi,iar el s-a rezemat de zid,m-a tras de mana si m-a sarutat.Am simtit ca voi cadea jos din picioare...Nu o sa uit nici acel baiat dulce,care ma privea bland,si ma simteam protejata,pentru ca era mai matur pentru varsta lui,putin mai serios decat restul,si care mereu isi incepea sms-urile cu "Ce faci,pisicutzo?",alint care mi-a ajuns cel mai adanc in suflet si m-a facut sa-l indragesc,nu pot sa uit nici baiatul sigur pe el,care stia ce sa imi spuna si stia clar ce vrea,baiatul care nu stia sa accepte un refuz,sau baiatul care imi era in acelasi timp confident,cel mai bun prieten,cu care puteam sa vorbesc despre orice si care aproape ca stia cum si ce gandesc....sunt amintiri nemuritoare,adolescenta cu rebeliunea specifica,in care dragostea trecea de la o zi la alta,schimbadu-si centrul atentiei mereu si mereu...
miercuri, 3 septembrie 2008
Despre amintiri...
" Undeva,intr-un colt al memoriei noastre ,se depun toate intamplarile traite de noi in cursul vietii,asa cum se astern sub ape tonele de mal carate incepand inca de la izvoare.Cam asa se aduna in noi amintirile.
Auzi adesea pe strada,sau intr-un parc sau pe strada,pe o banca unde doua persoane isi deapana amintirile: <> si-apoi urmeaza o intamplare oarecare,starnita,poate,de caderea unei funze sau de un cuvant cu putere evocatoare.
Unele amintiri sunt duioase,te bucuri sa le scoti la iveala,parca retraiesti dulceata acelor clipe indepartate,altele sunt triste si incerci sa le uiti...e firesc sa fie asa.
Fericirea este starea noastra normala,nimeni nu vrea sa fie trist,sa traiasca intr-o durere permanenta,dar se mai intampla,daca te-au marcat cu adevarat,sa ti le amintesti si pe acestea si uneori se petrece cand nu te astepti si nu esti pregatit sufleteste sa le intampini.
Dar AMINTIREA nu e ceva abstract,in ea sun oameni,gesturi,intamplari si uneori lacrimi amare.Amintirile pot arunca o raza de fericire in momentul in care te simti mai dezamagit.Amintirile te pot duce pe firul vietii in trecut si-ti pot aduce in fata imaginea fiintelor care ti-au fost dragi si in mijlocul carora ai simtit care este adevarata fericire.Un om care nu are amintiri este un om care a trecut prin viata cu ochii inchisi nefiind atras de nimeni si de nimic,ingrijindu-se numai de persoana sa.
Toamne si primaveri si-au presarat matasea aurindu-ne,suntem mai bogati in cunoastere dar mai saraci cu o clipa,cu un vis.Cu fruntea pe genunchii trecutului,la ora aducerilor aminte,o lume presarata de tainele dorului renaste si ne ia duios in stapanire.
REMEMBER! Nu putem uita si nu ne putem uita!Deci,peste ani si ani,inima ne va chema sa invesmantam in sarbatoare cesul retrairilor cu cei ce am fost si suntem,distiland in cupa bucuriei un strop de elegie.
Timpul trece nemilos prin lume lasand urme adanci.In centrul ei fiind un brat daruit a intelege si cumpani cantarul intamplarilor,miezul isi coace dulceata si amaraciunea.Muzici fantastice vestesc nasterea sperantelor!
Auzi adesea pe strada,sau intr-un parc sau pe strada,pe o banca unde doua persoane isi deapana amintirile: <
Unele amintiri sunt duioase,te bucuri sa le scoti la iveala,parca retraiesti dulceata acelor clipe indepartate,altele sunt triste si incerci sa le uiti...e firesc sa fie asa.
Fericirea este starea noastra normala,nimeni nu vrea sa fie trist,sa traiasca intr-o durere permanenta,dar se mai intampla,daca te-au marcat cu adevarat,sa ti le amintesti si pe acestea si uneori se petrece cand nu te astepti si nu esti pregatit sufleteste sa le intampini.
Dar AMINTIREA nu e ceva abstract,in ea sun oameni,gesturi,intamplari si uneori lacrimi amare.Amintirile pot arunca o raza de fericire in momentul in care te simti mai dezamagit.Amintirile te pot duce pe firul vietii in trecut si-ti pot aduce in fata imaginea fiintelor care ti-au fost dragi si in mijlocul carora ai simtit care este adevarata fericire.Un om care nu are amintiri este un om care a trecut prin viata cu ochii inchisi nefiind atras de nimeni si de nimic,ingrijindu-se numai de persoana sa.
Toamne si primaveri si-au presarat matasea aurindu-ne,suntem mai bogati in cunoastere dar mai saraci cu o clipa,cu un vis.Cu fruntea pe genunchii trecutului,la ora aducerilor aminte,o lume presarata de tainele dorului renaste si ne ia duios in stapanire.
REMEMBER! Nu putem uita si nu ne putem uita!Deci,peste ani si ani,inima ne va chema sa invesmantam in sarbatoare cesul retrairilor cu cei ce am fost si suntem,distiland in cupa bucuriei un strop de elegie.
Timpul trece nemilos prin lume lasand urme adanci.In centrul ei fiind un brat daruit a intelege si cumpani cantarul intamplarilor,miezul isi coace dulceata si amaraciunea.Muzici fantastice vestesc nasterea sperantelor!
Despre timp...
Se spune ca timpul le rezolva pe toate.Timpul te ajuta sa uiti.Poate ca asa e,timpul vindeca ranile,mai repede sau mai greu.E simplu,ajungem sa uitam sau cel putin se inchid ranile si nu mai dor amintirile.Desi uneori nu avem rabdarea suficienta.E ciudat cum se intampla totul...si uneori nu putem sa credem ca nu vom mai suferi si totul pare fara solutie.Asa am ajuns sa iertam fara sa uitam,si asa nu putem sa trecem niciodata peste si sa mai dam o noua sansa cursului ce a trecut,nu mai suntem in stare sa il repetam.De multe ori e bine ca se intampla asa,pentru ca putem sa ne dam in schimb sansa de a incerca ceva nou,de a lasa persoane noi sa intre in viata noastra si nu ramanem blocati intr-un cerc vicios...cercul propriilor noastre amintiri amare si ganduri suferinde.Altfel,daca am reusi sa uitam si sa incercam din nou aceleasi lucruri am cominte aceleasi greseli si nu am invata sa fim fericiti niciodata.Asa ca ne raman amintirile sa ne ajute sa continuam p un curs nou.Desi de multe ori comitem aceeasi greseala de mai multe ori si suferim de fiecare data mai mult si ne agatam de speranta ca "de data asta va fii diferit".Si niciodata nu e.Viata nu e atat de permisiva!Raman amintirile care mai ies la suprafata din cand din cand pt a ne scufunda intr-o lume ce parea uitata si de care ne aducem aminte cu un gust dulce sau amar,asa cum sufletul nostru prefera,asa cum cicatricile lui ii permit!
luni, 1 septembrie 2008
Despre mine...
De multe ori mi s-a cerut sa ma descriu.Si de fiecare data am ramas fara cuvinte pentru ca eu am considerat mereu ca trebuie sa lasam la latitudinea celorlalti propria noastra imagine.Dar am ajuns intr-un punct in care a trebuit sa ma reinventez si pentru asta a fost nevoie de a ma intelege.Asa am realizat ca nici eu nu aveam prea mare idee despre cine sunt cu adevarat.Si mi-am pus intrebare ceilalti cum ma percep?...N-am stiut ce sa raspund.Asa ca am hotarat sa o iau incetul cu incetul.
Cine sunt eu? O persoana normala...prea normala cred.Daca ma intalnesti pe strada cel mai probabil nu o sa ma observi pentru nu am nimic deosebit,nu ies cu nimic in evidenta pentru ca nu-mi place sa fiu in centrul atentiei.Multe persoane au ceva deosebit,mersul,rasul...poate felul in care privesc,o anumita siguranta de sine.Eu nu.M-as simti penibil daca s-ar opri privirile asupra mea.
Am inceput sa cred ca sunt poate una dintre cele mai naive persoane in viata.Realizez ca traiesc cu impresia ca toti sunt iertatori si buni si nimeni nu ar face rau voit nimanui.Am incercat sa schimb acest lucru dar nu prea reusesc.Desi am suferit destul de mult,zic eu,din cauza ipocriziei si falsei prietenii.Sunt genul de persoana care crede aproape tot ce i se spune.Deci sunt naiva peste poate.Nu e bine! ...Cel putin stiu ca nu e bine...Degeaba,daca nu ma schimb.
Ceea ce nu pot sa spun e daca sunt optimista sau pesimista.Variez mult intre cele 2 stari,sunt o persoana foarte nehotarata si destul de fricoasa! Na! Am recunoscut.Incercam sa imi tot repet in gand ca sunt puternica,ca stiu ce vreau de la viata...Dar adevarul e nu ma gandesc la consecinte niciodata,traiesc prea mult in prezent.Cred ca am nevoie de o persoana care sa se gandeasca la viitor si care sa imi fie alaturi! Sper ca am gasit pe cine trebuie...
Cine sunt eu? O persoana normala...prea normala cred.Daca ma intalnesti pe strada cel mai probabil nu o sa ma observi pentru nu am nimic deosebit,nu ies cu nimic in evidenta pentru ca nu-mi place sa fiu in centrul atentiei.Multe persoane au ceva deosebit,mersul,rasul...poate felul in care privesc,o anumita siguranta de sine.Eu nu.M-as simti penibil daca s-ar opri privirile asupra mea.
Am inceput sa cred ca sunt poate una dintre cele mai naive persoane in viata.Realizez ca traiesc cu impresia ca toti sunt iertatori si buni si nimeni nu ar face rau voit nimanui.Am incercat sa schimb acest lucru dar nu prea reusesc.Desi am suferit destul de mult,zic eu,din cauza ipocriziei si falsei prietenii.Sunt genul de persoana care crede aproape tot ce i se spune.Deci sunt naiva peste poate.Nu e bine! ...Cel putin stiu ca nu e bine...Degeaba,daca nu ma schimb.
Ceea ce nu pot sa spun e daca sunt optimista sau pesimista.Variez mult intre cele 2 stari,sunt o persoana foarte nehotarata si destul de fricoasa! Na! Am recunoscut.Incercam sa imi tot repet in gand ca sunt puternica,ca stiu ce vreau de la viata...Dar adevarul e nu ma gandesc la consecinte niciodata,traiesc prea mult in prezent.Cred ca am nevoie de o persoana care sa se gandeasca la viitor si care sa imi fie alaturi! Sper ca am gasit pe cine trebuie...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)