Drum spre viata...

Am fost un copil normal,putin rautacioasa si foarte galagioasa dar si egoista ... ca majoritatea copiilor cred.Dar ceea ce mi-a ramas in minte e destul de amuzant,pentru ca am fost un copil care plangea mult,din orice motiv.Era felul meu de a ma descarca,si era necesar sa plang,pentru ca altfel lesinam...cred ca asta e si motivul pentru care mama ma batea (ce-i drept,o meritam...si uite ca am ajuns bine) si ma lasa sa plang fara sa isi mai bata capul cu mine.Sau cel putin asa credeam eu,in acele momente,in care ma inchidea intr-o camera cu fata in perna deja uda de lacrimi,ca nu o intereseaza.Si dramatizam!...Vaaai,dar cum dramatizam...Desi eu tin vag minte,a avut grija mama sa imi povesteasca cum,dupa ce ma lasa singura,astepta in spatele usii sa ma asculte,ingrijorata,caci deja ii era mila de mine.Nu era o decizie tocmai buna,pentru ca i se rupea sufletul de fiecare data auzindu-ma.De ce? Gandeam cu voce tare,printre sughiturile plansului si ma vaitam de ai fi avut impresia ca nu exista copil mai nefericit ca mine..Si astfel citez "Doamne doamne,ce am facut eu sa merit astaaa? De ce eu?...Nu ma iubeste si pe mine nimeni!!"...si tot asa,vreme de jumatate de ora,dupa care treceam rapid la ranjete si uitam instantaneu si de bataie,si de depresie si fugeam la mama,ii saream in brate si o pupam,de parca nu s-ar fi intamplat nimic. Acum am crescut,nu mai plang si nu mai fac drame,in schimb,exact ca si atunci cand eram mica,ma supar 5 minute si imi trece,uit,ca si cum m-as impaca singura.De fapt,cu cat trece timpul incep sa observ ca din ce in ce ma deranjeaza mai putine lucruri.In momentul de fata,nu pot sa imi aduc aminte cand m-am suparat pe cineva ultima data,desi,avand temperamentul pe care il am,majoritatea profita....