E ciudat cum de multe ori lucrurile se intampla mai rapid decat am vrea,prea rapid pentru a procesa in totalitate tot ce are loc,si nu putem sa intelegem totul in intregime.Si prin asta ma refer,in special,la trairile negative de care avem parte.Oricat as vrea sa imi aduc aminte momentele in care am suferit,cand cineva m-a ranit,nu reusesc sa imi amintesc decat ceea ce am simtit,sau doar ca m-am simtit rau,nu si de ce,cum,cateodata nici cand.Mintea mea blocheaza prea multe detalii.Nu incerc sa fiu masochista,nu zic ca as vrea sa imi aduc aminte neaparat acele detalii,dar uneori ma gandesc ca acest lucru m-ar ajuta sa nu mai comit iar si iar aceleasi greseli.
E chiar atat de ciudat sa crezi ca tot ce a fost rau nu merita uitat,oricat ar durea?Nici nu stiu exact,dar totusi nu cred ca e bine nici faptul ca timpul ne face sa uitam.Oricat de mult suferim,in timp ranile se vindeca,si de multe ori,daca ne confruntam cu aceeasi situatie,amintirile noastre sunt mult prea vagi si toate trairile dureroase par undeva departe si par mult mai blande decat au fost in realitate,si prin asta ne gandim ca poate merita acelasi risc si ca nu conteaza ajungem sa ne simtit la fel,pentru ca mintea noastra ne transmite un singur mesaj"la urma urmei parca totusi nu a fost chiar asa de rau"...si daca am varsat nenumarate lacrimi,ne gandim ca poate am exagerat,lucrurile nu erau "totusi" atat de grave...Oare?? Ce facem atunci cand acest lucru se repeta nu o data sau de doua ori ci de mult mai multe ori? Si mereu situatia e aceeasi,motivul e acelasi ,fapta e aceeasi si prin urmare ne lovim de aceleasi consecinte???
Astfel ajungem la urmatoarea discutie: oricine merita o a doua sansa! Dar oare daca acordam aceasta sansa nu suntem sortiti sa o acordam si pe a treia?si pe a patra?..numaratoarea continua.Atunci cand cineva ne greseste si noi iertam,oferind ink o sansa,clasica sansa pe care toti credem ca trebuie oferita.De ce? Doar pentru ca trebuie,pentru ca asa e corect.Totul ne impinge intr-un cerc vicios.
Asa ca acordam o a doua sansa,iar probabilitatea ca sa ajungem iar la acordarea altei sanse e foarte mare.Si astfel s-a ajuns la o alta conventie,o alta cerere.."Mai da-mi o sansa!" A cata?...Mai conteaza?
In momentul in care acodam sansa nr.2 suntem sortiti sa acordam si sansa nr.n,pentru ca a ierta e cel mai greu prima data,si daca facem acest pas,iertarea devine obisnuinta.
Asa cum spunea mama mea,"fereste-te de prima palma,pentru ca restul curg",in viata totul e recursiv,asa ca cel care cere o a doua sansa ar trebui sa stie ca nu o merita,sansele sunt prea valoroase si cei mai multi (ca sa nu zic toti) le irosesc.Si totusi ele nu sunt infinite,nu sunt 2 sau 3,pot fii 10,nu au un numar fix,dar cu cat sansele cresc direct proportional cresc si daunele.
Asa ca toti cei care cer o a doua sansa,nu aveti acest drept!Nici nu ar trebui sa aveti acest tupeu!Ar trebui sa va impacati cu ideea ca voi ati gresit,ati irosit cea mai importanta dintre sanse,sansa numarul 1.Dar daca totusi regretul e atat de mare si constiinta atat de incarcata,iar cainta enorma,cereti aceasta sansa si nu o irositi.Incercati ca aceasta sa devina prima dintre sanse!Si aratati ca aveti totusi putin altruism,mai mult decat egoismul care va face sa cereti aceasta sansa de la bun inceput!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu