Nu mai stiu cine sunt uneori...sau stiu,dar nu mai stiu CUM sunt.Nu mai stiu ce simt,ce vreau.Oscilez atat de tare intre siguranta de sine si depresie incat am ametit.Poate ca totusi situatia nu e atat de complicata...sunt genul de persoana care are nevoie de un centru de atentie,iar tu ai devenit soarele meu,in jurul caruia gravitam.Iar acum ai disparut,brusc si fara glas,asa ca plutesc fara noima prin univers.Am momente in care merg pe strada ca un zombi,si nu ma recunosc in propria imagine reflectata in geamurile masinilor ce opresc in dreptul meu la semafor,sau in cea reflectata de vitrinele magazinelor.Privesc in gol catre acea straina.
Oare e posibil sa fii ajuns sa am atat de multa nevoie de tine in viata mea?...Mi-e atat de rusine de mine insami,cu mine insami.Toate filozofiile mele de viata s-au scuturat odata cu petalele ultimilor caisi infloriti in primavara asta.Total opus fata de natura inconjuratoare,care a inverzit acum si a prin viata,sufletul meu vibra de fericire atunci cand pomii nu aveau frunze...Acum nici nu mai stiu,si cel mai greu e ca totul are efect fizic,nu mai inteleg se intampla.Nu pot sa ma trezesc dimineata,sunt ametita,ma simt rau si nodul asta din gat deja nu ma mai lasa sa respir....
M-ai lasat plutind in aer,fara nimic concret.Stii...pot suporta tragicul,dezamagirea,suferinta...dar nu pot sa mai rezist asa,intr-un intuneric bezna si in nestiinta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu