mi-am amintit o poezie citita acum ceva vreme...suna cam asa :
Purtam fiecare o dragoste-n noi
Eu pentru tine,tu pentru alta,
Focul ne mistuie pe amandoi
Eu ard pentru tine,tu arzi pentru alta
Obrazul ti-l vad in vis delirand
Iar tu in visare o vezi doar pe alta
Regret ,plang si sufar iubind,
Desi eu pe tine,tu totusi pe alta!
E ciudat cum se intampla toate chestiile astea cu sentimentalismele....Am fost iubita si nu am iubit,acum cred ca iubesc si nu primesc nimic in schimb.Iar o relatie in care sentimentele nu sunt egale este sortita esecului de la bun inceput.Poate ca totusi nici nu e posibila o relatie in care ambii parteneri sa simta la aceasi intensitate,poate pentru asa ceva e nevoie ca de la inceput ambii parteneri sa fie egali in toate punctele de vedere,si asta e aproape imposibil.Cu totii suntem unici in felul nostru,si daca ar fii sa alegi 2 persoane la intamplare mereu una din ele e superioara celeilalte.Si atunci cum rezolvam acest lucru?Reusita sta in compromis?Nu sunt de acord cu compromisurile...Persoana inferioara trebuie sa accepte si sa lase de la ea?Eu am fost in ambele posturi,si cea de persoana superioara,caz in care nu am fost multumita de situatie,chiar daca eu eram cea care era tinuta pe un piedestal,iar in cealalta situatie,in care simt ca ma regasesc acum,ma simt mai bine,doar ca e destul de trista senzatia de a sti ca nu poti sa ai asteptari si sperante din partea celuilalt,pentru ca realizezi ca nu meriti mai mult,nici macar nu indraznesti sa iti doresti mai mult si esti extrem de multumit de ceea ce primesti.Ma complac cu situatia,nu e tocmai nefericita,din contra,e fenomenala...Si totusi nu pot sa scap de sentimentul ca ceva lipseste...
