Despre amintiri...

" Undeva,intr-un colt al memoriei noastre ,se depun toate intamplarile traite de noi in cursul vietii,asa cum se astern sub ape tonele de mal carate incepand inca de la izvoare.Cam asa se aduna in noi amintirile.
Auzi adesea pe strada,sau intr-un parc sau pe strada,pe o banca unde doua persoane isi deapana amintirile: <> si-apoi urmeaza o intamplare oarecare,starnita,poate,de caderea unei funze sau de un cuvant cu putere evocatoare.
Unele amintiri sunt duioase,te bucuri sa le scoti la iveala,parca retraiesti dulceata acelor clipe indepartate,altele sunt triste si incerci sa le uiti...e firesc sa fie asa.
Fericirea este starea noastra normala,nimeni nu vrea sa fie trist,sa traiasca intr-o durere permanenta,dar se mai intampla,daca te-au marcat cu adevarat,sa ti le amintesti si pe acestea si uneori se petrece cand nu te astepti si nu esti pregatit sufleteste sa le intampini.
Dar AMINTIREA nu e ceva abstract,in ea sun oameni,gesturi,intamplari si uneori lacrimi amare.Amintirile pot arunca o raza de fericire in momentul in care te simti mai dezamagit.Amintirile te pot duce pe firul vietii in trecut si-ti pot aduce in fata imaginea fiintelor care ti-au fost dragi si in mijlocul carora ai simtit care este adevarata fericire.Un om care nu are amintiri este un om care a trecut prin viata cu ochii inchisi nefiind atras de nimeni si de nimic,ingrijindu-se numai de persoana sa.
Toamne si primaveri si-au presarat matasea aurindu-ne,suntem mai bogati in cunoastere dar mai saraci cu o clipa,cu un vis.Cu fruntea pe genunchii trecutului,la ora aducerilor aminte,o lume presarata de tainele dorului renaste si ne ia duios in stapanire.
REMEMBER! Nu putem uita si nu ne putem uita!Deci,peste ani si ani,inima ne va chema sa invesmantam in sarbatoare cesul retrairilor cu cei ce am fost si suntem,distiland in cupa bucuriei un strop de elegie.
Timpul trece nemilos prin lume lasand urme adanci.In centrul ei fiind un brat daruit a intelege si cumpani cantarul intamplarilor,miezul isi coace dulceata si amaraciunea.Muzici fantastice vestesc nasterea sperantelor!

Despre timp...

Se spune ca timpul le rezolva pe toate.Timpul te ajuta sa uiti.Poate ca asa e,timpul vindeca ranile,mai repede sau mai greu.E simplu,ajungem sa uitam sau cel putin se inchid ranile si nu mai dor amintirile.Desi uneori nu avem rabdarea suficienta.E ciudat cum se intampla totul...si uneori nu putem sa credem ca nu vom mai suferi si totul pare fara solutie.Asa am ajuns sa iertam fara sa uitam,si asa nu putem sa trecem niciodata peste si sa mai dam o noua sansa cursului ce a trecut,nu mai suntem in stare sa il repetam.De multe ori e bine ca se intampla asa,pentru ca putem sa ne dam in schimb sansa de a incerca ceva nou,de a lasa persoane noi sa intre in viata noastra si nu ramanem blocati intr-un cerc vicios...cercul propriilor noastre amintiri amare si ganduri suferinde.Altfel,daca am reusi sa uitam si sa incercam din nou aceleasi lucruri am cominte aceleasi greseli si nu am invata sa fim fericiti niciodata.Asa ca ne raman amintirile sa ne ajute sa continuam p un curs nou.Desi de multe ori comitem aceeasi greseala de mai multe ori si suferim de fiecare data mai mult si ne agatam de speranta ca "de data asta va fii diferit".Si niciodata nu e.Viata nu e atat de permisiva!Raman amintirile care mai ies la suprafata din cand din cand pt a ne scufunda intr-o lume ce parea uitata si de care ne aducem aminte cu un gust dulce sau amar,asa cum sufletul nostru prefera,asa cum cicatricile lui ii permit!

Despre mine...

De multe ori mi s-a cerut sa ma descriu.Si de fiecare data am ramas fara cuvinte pentru ca eu am considerat mereu ca trebuie sa lasam la latitudinea celorlalti propria noastra imagine.Dar am ajuns intr-un punct in care a trebuit sa ma reinventez si pentru asta a fost nevoie de a ma intelege.Asa am realizat ca nici eu nu aveam prea mare idee despre cine sunt cu adevarat.Si mi-am pus intrebare ceilalti cum ma percep?...N-am stiut ce sa raspund.Asa ca am hotarat sa o iau incetul cu incetul.
Cine sunt eu? O persoana normala...prea normala cred.Daca ma intalnesti pe strada cel mai probabil nu o sa ma observi pentru nu am nimic deosebit,nu ies cu nimic in evidenta pentru ca nu-mi place sa fiu in centrul atentiei.Multe persoane au ceva deosebit,mersul,rasul...poate felul in care privesc,o anumita siguranta de sine.Eu nu.M-as simti penibil daca s-ar opri privirile asupra mea.
Am inceput sa cred ca sunt poate una dintre cele mai naive persoane in viata.Realizez ca traiesc cu impresia ca toti sunt iertatori si buni si nimeni nu ar face rau voit nimanui.Am incercat sa schimb acest lucru dar nu prea reusesc.Desi am suferit destul de mult,zic eu,din cauza ipocriziei si falsei prietenii.Sunt genul de persoana care crede aproape tot ce i se spune.Deci sunt naiva peste poate.Nu e bine! ...Cel putin stiu ca nu e bine...Degeaba,daca nu ma schimb.
Ceea ce nu pot sa spun e daca sunt optimista sau pesimista.Variez mult intre cele 2 stari,sunt o persoana foarte nehotarata si destul de fricoasa! Na! Am recunoscut.Incercam sa imi tot repet in gand ca sunt puternica,ca stiu ce vreau de la viata...Dar adevarul e nu ma gandesc la consecinte niciodata,traiesc prea mult in prezent.Cred ca am nevoie de o persoana care sa se gandeasca la viitor si care sa imi fie alaturi! Sper ca am gasit pe cine trebuie...