Ma gandesc la iubire acum...Oare chiar stim sa iubim?E ciudat,noi credem ca simtit dragoste,e un sentiment inaltator la prezent,care te face sa te simti fericit.Dar te orbeste in acelasi timp,nu mai poti fii rational,nu te mai gandesti la consecinte,nu poti sa analizezi un posibil viitor din punct de vedere obiectiv.Dar la urma urmei,viata insasi e subiectiva,pentru ca noi oamenii suntem subiectivi.Devine greu uneori,si apar incertitudini,ca si atunci cand intr-o relatie intervine distanta..."ochii care nu se vad se uita",poate ca e doar metaforic vorbind...Distanta nu te poate face sa uiti,dar probabil te ajuta sa devii putin mai obiectiv si sa poti gandi cu putin sange rece,realizand astfel cat de real e ceea ce simti...
Nu,nu cred ca stim sa iubim cu adevarat,e un sentiment prea inselator,iubirea e falsa insasi prin esenta.Dar ramane afectiunea pe care ajungi sa o porti cuiva,si care creste,si te face fericit la un moment dat,indiferent de cat dureaza.Pentru ca timpul isi lasa amprenta peste tot si toate atunci cand trece fara sa poata fii oprit,si daca totul imbatraneste,si deci se schimba din punct de vedere fizic,de ce nu ne-am schimba in acelasi mod si noi ca persoane,doar prin simpla trecere a timpului?Pentru ca ne schimbam,si daca ne schimbam gandim diferit,simtim diferit.E firesc sa fie asa...
Nu, nu iubim,dar ne indragostim.Poate la prima vedere,poate atunci cand ajungem sa cunoastem o persoana,poate ca ne indragostim de un gest,un zambet care "ne atinge" sufletul...
Si imi aduc aminte ce mi-a spus un prieten foarte drag mie,despre el insusi, ca e"mereu indragostit"..."vesnicul indragostit"...Oare nu suntem toti?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu